Ploaia…

Ploua…iar??? De o săptămână cerul s-a pornit. Nori negri și furioși, nori pe cer…nori pe pământ; nori pe față și în gând…

Plouă de parcă, Cerul însuși se supără și plânge. Cu picături mari ce ne lovesc asemeni unor bice…pedeapsă? Eliberare?

Plouă și nu se mai oprește până nu ne gândim că mai mult de atât nu se mai poate! Dar se poate!

Plouă în viață, în suflet…lipsit de speranță. Ca un copil care se simte pierdut, ca un om cu lacrimi pe față. Durere, spaimă, frică, toate le spală, toate le ridica!

Se va opri cerul din plâns?

Spală pământul, oamenii, gândurile! Cerul gri se prăvălește peste noi. Pufos și întunecat, asemeni ceții ce amorțește simțurile. Așa ne amorțește cerul vederea, gândurile… O avea vreun motiv…

Curg lent, sau mai rapide, asemeni stropilor de ploaie ce izbesc pervazul ferestrei ca niște ace aruncate în gheață. Și plouă, încă mai plouă…