Demoni de Laura Nureldin

Titlul: Demoni

Autoare: Laura Nureldin

Editura: Herg Benet

Anul apariției: 2017

Număr de pagini: 264

”La împlinirea vârstei de șaisprezece ani, Lisa Whelan primește un cadou care îi va schimba viața; acesta sosește într-o micuță cutie de catifea, însă cuprinde puterea unui întreg neam de vrăjitoare — strămoșii ei, de care nu aflase până atunci. Cel care o va iniția în arta vrăjitoriei este Yadiel, un demon enervant care și-a dedicat întreaga sa viață protejării familiei Lisei, chiar din vremurile în care s-au născut primele vrăjitoare Whelan, cu mii de ani în urmă. Totuși, noile puteri ale tinerei fete declanșează alte forțe, mult mai întunecate decât și-ar fi putut imagina vreodată…”

“Demonii ei o însoțiseră mereu. Nu ca s-o chinuie, ci mai degrabă ca să-i fie aproape. S-o țină de mână. Să-i ghideze pașii. Să o ridice atunci când simțea că se clatină.

Era ca și cum păzitorii ei ar fi fost îngeri căzuți.

Și totuși, nu aveau nimic malefic. Oamenii o considerau una dintre cele mai bune și blânde persoane pe care le cunoșteau.

Poate că, la prima vedere, zăreau o scânteie din focul iadului în ochii ei, dar asta era tot.

Era cu adevărat o ființă bună. Și blândă. Dar, ca orice alt om, avea un secret. Al ei era acela că dansa cu diavolul. O făcuse mereu. Amândoi știau bine pașii și păstrau ritmul.

Până într-o zi.”

Cu fiecare carte a Laurei pe care am citit-o, m-am convins că autoarea are un talent aparte: știe să transmită, cu ironie și umor, o poveste care să capteze atenția cititorului.

După “Regii timpului” și “Regii timpului: Eroare”, chiar îmi pusesem întrebarea: cu ce ne va surprinde de data aceasta?

“Demoni” este rezultatul. Îmi place foarte mult coperta, atractivă prin simplitatea ei, cu impact vizual. Steaua în cinci colțuri, specifică vrăjitoarelor din lumea întreagă, te lasă ca cititor, să înțelegi că este vorba despre o carte fantasy cu magie. După titlu, nici demonii nu au cum să lipsească!

Cartea este împărțită în două părți pe care aș putea să le numesc simplu: înainte și după conștientizarea propriei persoane, înainte și după adevărata cunoaștere.

“Dintotdeauna, întinderea uriașă de apă îi adusese liniște și mângâiere. O făcea să se simtă mică, de parcă n-ar fi fost decât un punct de energie în infinitul Universului, iar acest gând îi aducea, cumva, pace. Cu toate că apa fusese cea care provocase o tragedie în viața ei, nici măcar o dată nu se gândise să urască marea.”

Astfel facem cunoștință cu eroina noastră care consideră marea o prietenă. Lisa, o adolescentă care în curând împlinește 16 ani, dar refuză să-și serbeze ziua de naștere deoarece, în urmă cu fix un an, părinții săi au murit într-un accident pe mare…

”Nu doar că nu avea chef de așa ceva, dar o încerca un sentiment ciudat în legătură cu momentul în care avea să împlinească șaisprezece ani. Nu-l putea explica; însă avea certitudinea că totul avea să se schimbe în acea zi și că viața ei nu va mai fi niciodată la fel.

Că nimic nu va mai fi la fel.”

Nici nu bănuiește Lisa cât de adevărată este această premoniție a ei! Aventurile care vor urma, vor demonstra acest lucru!

O poveste frumoasă, redată într-un stil simplu și lejer. Nu realizezi cât de repede citești cartea, decis fiind să afli deznodământul, decât atunci când ai dat și ultima pagină. Cel puțin așa am pățit eu.

Un coșmar repetitiv, care-i bântuie nopțile și căruia nu-i găsește o explicație logică oricât ar încerca. Să fie o premoniție a propriei morți? Un mesaj pe care nu-l înțelege? Vom vedea…

Este sigur că autoarea își dorește să-și țină cititorii pe muchie de cuțit, în stres continuu, ceea ce îi reușește din plin! Dacă până acum eram curioși, acum suntem nerăbdători!

Odată cu cadoul primit de ziua ei de la mătușa Annie, Lisa pătrunde într-o lume fantastică, despre care știa prea puține… dar are timp să învețe – nu atât de mult pe cât și-ar fi dorit!

Acest pandantiv de argint — o stea în cinci colțuri— s-a transmis pe linie feminină în familia mătușii din vremuri străvechi. Este o tradiție.

“— E o pentagramă vrăjitorească.

Lisei îi căzu fața; la fel și steaua pe care o ținea în mână și care rămase atârnată de lanț.”

Umorul și limbajul viu al autoarei – folosit în carte, sunt elemente ce atrag, te fac parte la poveste, ca și când vezi întregul film al derulării evenimentelor.

“… e o pentagramă. Iar simbolurile gravate pe ea — am văzut că le studiai — sunt ale celor patru elemente. Câte unul pe fiecare colț. Unul pentru foc, unul pentru apă, unul pentru pământ și unul pentru aer.”

Al cincilea colț este un mister învăluit în umbră, nu i se mai cunoaște semnificația…

De aici începe cu adevărat povestea! Misterul și fantasticul împletite într-o lucrare deosebită cu acțiunea și incredibilul, fac din această carte ceea ce toți sperăm când citim genul fantasy. Realitatea se schimbă, irealul devine real, chiar dacă numai pentru o perioadă de timp!

Odată ce începe să poarte pandantivul:

“… Lisa simți că primea înapoi o parte din ea despre care nici nu știuse că-i lipsește.

Iar ochii îi străluciră auriu.”

Din clipa în care a pus steaua la gât, nici că-l mai poate îndepărta! Este ca și cum acesta i s-a lipit de corp, i s-a imprimat în suflet!

Fiecare element al stelei își face simțită prezența printr-un vis premonitoriu, iar a doua zi, printr-o întâmplare potențial periculoasă atât pentru Lisa cât și pentru cei din jur. Astfel, tânăra noastră este cumva obligată să-și exercite puterile pentru a putea opri dezastrul care este pe cale să aibă loc de fiecare dată. Este ca și cum Lisa este omul care dezamorsează bomba. Un singur lucru nou apare odată cu apariția celui de-al treilea coșmar: vocea unui bărbat care o îndrumă și-i spune ce are de făcut…

”— Vezi? Ți-am zis că o să reușești.

— Da, am reușit. Dar cine mama naibii ești?

Bărbatul râse, însă de data asta era un râs sincer și amuzat.

— Ți-am spus: toate la vremea lor, Lisa.”

Îmi place cartea foarte mult, îmi dă o energie și o stare de bine cum nu credeam că ar fi posibil! Autoarea a reușit să mă captiveze, să mă uimească cu subiectele inedite pe care le aduce în prim plan; cu personajele voluntare și curajoase care își asumă riscuri fără a sta o clipă la îndoială.

Vocea bărbatului, care nu dorește momentan să-și decline identitatea, nu-i spune Lisei decât:

“— Sunt parte din tine. Și tu, parte din mine.”

Cu toate acestea, dialogurile celor doi sunt explozii de energie, stârnesc râsul, efectiv atrag cititorul precum magnetul pălitura de fier!

“— …. Și ție cum să-ți zic? Psihopatul Invizibil?

Barbatul oftă din nou, apoi râse încet.

— M-ai făcut scârbă, nemernic și psihopat. Ce-nseamnă un nume? Cheamă-mă cum vrei. Când va veni vremea, îmi vei ști numele.”

Este clar că vom avea parte de ceva scântei odată ce intrăm în miezul acțiunii, dar până atunci….

”Lisa nu avea habar ce i se întâmplă sau de ce. Tot ce știa era că, inexplicabil, putea controla elementele naturii și că antrenorul ei era un scrântit fără chip, fantomatic și sarcastic. Și, oricât de nebunească ar părea toată povestea, începea să-i placă.”

Și mie, dacă e să spun adevărul!

Pur și simplu nu ai cum să nu savurezi cu plăcere fiecare pagină a cărții. Este numai bună atunci când ești stresat. Medicamentul perfect, antidotul pentru stres și oboseală, pilula de veselie! Cam asta ar fi definiția cărții.

Un personaj aparte este Jonathan — cel mai bun prieten al Lisei, confidentul și omul în care își punea toată încrederea. Este persoana căreia îi povestește despre tot ce se întâmplă în viața ei și care nu fuge îngrozit sau urlând că este nebună. Acceptă cu destul de multă ușurință tot ceea ce se petrece, chiar dacă ține de domeniul fantasticului. Ba, are și puterea să glumească:

“— Jon, ești un geniu, realizezi asta?

— Na, din câte știu, fiecare vrăjitoare are nevoie de un minion. În cazul tău, aș putea fi eu, spuse, înainte să se văicărească din cauza pumnului încasat în umăr de la Lisa.”

Povestea se complică, forțele întunecate își fac simțită prezența, Lisa are de purtat o bătălie ai cărei sorți de izbândă nu sunt tocmai siguri… Peste toate acestea mai avem parte și de un vulcan pe punctul de a erupe: Yadiel, pe numele lui! Nici înger, nici demon, Yadiel este undeva la mijloc….

“— Ca Lucifer?

— Ah, era absolut necesar să-l aduci în discuție? El e doar – cum îi ziceți voi?- marketing, micuțo.”

Acest apelativ, mai ales venind din gura unui demon, a unui înger rebel, îmi aduce mereu un zâmbet pe buze.

Yadiel este antrenorul și profesorul Lisei, protectorul ei, cel care-i predă istoria vrăjitoarelor din neamul ei… De ce o face? Cel mai probabil, pentru că Lisa va avea nevoie de toate aceste informații în viitorul … destul de apropiat după părerea mea.

Fiecare dintre aceste personaje sunt atât de bine creionate încât îi poți vedea în fața ochilor. Sunt puternice, uimitoare, curajoase și pline de umor. Interacționează atât de ușor unul cu altul — bine, Yadiel doar cu Lisa vorbește — încât par o adevărată familie. Se cunosc unul pe celălalt suficient de bine încât să aibă încredere deplină unul în altul.

Pericolele încep să-și facă simțită prezența, cei doi — Jon și Lisa — sunt nevoiți să facă față acestora.

“— … Dacă zecile alea de oameni vor muri din cauza unei chestii care încearcă să mă omoare pe mine?

— Lisa, ascultă; o să sune oribil ce-o să zic, dar dacă tot e să se întâmple, n-ar fi mai bine să se întâmple fără noi? Întreb…

Fata zâmbi blând.

— Tu chiar nu pricepi, așa-i? Eu pot controla elementele. Cu mine acolo, toți acei oameni au o șansă.”

Modul în care se conturează povestea de dragoste dintre Lisa și Yadiel, pe fondul luptelor pentru salvarea omenirii, stresul maxim de a nu fi descoperită, puterile pe care le deține și faptul că mai are multe de învățat despre ele; toate acestea ne țin cu sufletul la gură până la final. Un final pe care vă las pe voi să-l descoperiți.

Nota mea pentru carte este 10!

”… o iubesc. Mereu am iubit-o, mereu o voi iubi. Va fi în siguranță cu mine chiar dacă se sfârșește lumea. La fel și cei care-i sunt dragi.”