Descântece din neamul geto- dacilor de Pavel Coruț

Descântece din neamul geto- dacilor

Titlul: Descântece din neamul geto- dacilor

Autor: Pavel Coruț

Editura: Gemenii

Anul apariției: 1993

Număr de pagini: 96

”Motto:

Legea Țării străbune

Potrivnicii minte s-o țină:

Zamolxe nu se supune!

Zamolxe nu se închină!”

”Închin aceste modeste versuri celor care mai cred în renașterea neamului geto-dac. Mulțumesc bunului meu prieten, pictorul Nicolae Guțu, pentru excelenta ilustrație de copertă.

De-o fi ca viața mea să fie plată

La trecerea peste-a lumii punte,

Aș vrea să cad ca stânca fulgerată

Ce-și ține încă rădăcina-n munte…

— Pavel Coruț”

Se știe deja că-mi plac poeziile! Cum, în ultima vreme, nu am mai citit demult, a venit timpul și pentru ele. O prietenă mi-a recomandat versurile lui Pavel Coruț și curiozitatea m-a împins să cumpăr acest volum.

Un volum de poezii cu iz istoric, ce ne amintește de rădăcinile noastre, de ștrămoșii geto-daci. Acum, în această perioadă în care s-au cam uitat obiceiurile și învătăturile străvechi, acest volum de versuri vine să ni le readucă aminte.

“Descântece din neamul geto- dacilor” se citește ușor, impresionează, iar la final te face să te simți mai bogat sufletește.

“Din tâmple ningem vise,

Din inimă dureri,

Speranțele netezise

La porți de învieri.”

Aceste versuri ale poeziei “Povestea lupului alb”, sunt versuri despre speranțele neîmplinite, speranțe de generații, ce au fost abandonate sau trecute sub uitare, în ciuda sacrificiilor…

”Vom adormi cu veacul

Și-om deveni zăpadă…

Ne-o pomeni săracul

În plânset de baladă.”

În cartea de față, cu fiecare poezie citită, am avut sentimentul că mă aflam la școală, la ora de istorie. O oră mai altfel:

”Stam gol pe vechile altare,

Priveam tăcut oștiri străine,

Lovind în trupu-mi de cleștare,

Făcându-mi templele ruine.”

Ne vorbește despre lupte, fie ele pierdute sau câștigate, despre cotropiri, despre eroism, iubire de patrie și mândria unui neam străbun.

Fiecare vers evocă aceste lucruri. Ne duce cu gândul la ceea ce ne-a făcut rezistenți în fața vitregiilor sorții. La dorința de a lăsa ceva în urma noastră. Cu fiecare poezie pe care am citit-o, mă simțeam mai mândră de faptul că aparțin acestei nații. Mai încrezătoare în puterile și nevoile poporului, care întotdeauna a știut să lupte pentru ceea ce-și dorește.

”Vom împărți în două

Ulciorul cu venin,

Ne-om adăpa din rouă

Și vom mânca pelin.

Vom crește-n legi străine,

Sub stăpâniri barbare,

Căci timpul care vine

Nu mângâie, ci doare.”

Aceste versuri ale poeziei “Ultima profeție” se potrivesc și astăzi țării noastre. Cred că, este exact ceea ce suferează și titlul, o profeție!

Pavel Coruț ne încântă cu aceste poezii emoționante, sincere, care ne fac să ne oprim puțin și să ne gândim la ceea ce ne transmit: bucurie, durere, plâns, speranță. O întreagă gamă de emoții!

”Spre voi întind smerita mână,

Cerșind nu aur, ci povață,

Un strop din harul strâns la stână,

O Lege nouă pentru viață.”

O “Rugă” ce strezește emoție și speranțe în sufletul cititorului. Anunță nevoia de schimbare.

“Ni-s pașii tot mai șovăielnici,

Ne ținem încă drepți o samă,

Dar mulți s-au închinat nemernici,

Uitând de Țară și de Mamă.”

Versuri scurte, rime ce conferă muzicalitate strofelor, idei care se desprind din fiecare poezie citită. Toate acestea sunt transmise într-un stil aparte în cartea aceasta.

O odă închinată mamei, mamei în general, mamei din neamul dacilor în special, reușește să scoată în evidență toată iubirea și credința cu care mama își crește copilul. Ne aduce aminte de toate eforturile pe care o mamă le face pentru copilul său:

“O, Mamă dacă, unde-i cântul

Cu care să-ți slăvesc tăria?!

Tu care-ai străbătut Pământul

Să-mi pui pe masă veșnicia?”

O carte ce aduce un zâmbet și o stare de bine… Un volum de poezii patriotice, am putea spune! Poezii ce merită citite de cei care-și iubesc istoria și țara. De cei care încă păstrează în sufletul lor mândria că sunt fii de daci!

“E versul o lumină pură,

Un zbor întins, ca o beție,

Arsură de sărut pe gură,

Și lacrimă de veșnicie.”

Adevărat! Versul este toate acestea și chiar mai mult. Este evocarea de amintiri, imn închinat strămoșilor, cântec de jale pentru cei ce nu mai sunt!

Ultima strofă a poeziei “Poveste” este pur și simplu dulce-amăruie… ca o gutuie:

Și pentru a merge puțin mai departe, în același registru nostalgic, vă mai propun și aceste versuri:

“Răstignit la porți de vise,

Cu minciuni înfipte-n palme,

Spectru de gândiri ucise

Pe altarul vieții calme.”

Să sperăm că strămoșii sunt mulțumiți de ceea ce am devenit? Să credem că nu sunt triști? Că libertatea pentru care au luptat și și-au dat viața, este apreciată:

”Ne-am apărat moșia

Pe cât ne-am priceput,

Frați buni cu veșnicia

Și codrul cel tăcut.”

Iar la final, avem parte de un îndemn pentru viitor:

“Să se trezeasc-odată,

Aminte să-și aducă,

Că-s Neamul fără pată

În lumea cea caducă.”O culegere de poezii care dau slavă strămoșilor geto-daci. Un volum pe care vă recomand să îl citiți!

Nota mea pentru carte este 10.