Întoarce-te la mine (1) de Simona Lungu

Titlul: Întoarce-te la mine

Autoare: Simona Lungu

Seria: Întoarce-te la mine, volumul 1

Editura: Bookzone

Număr de pagini: 352

”Anul 1941. Bombardierele sovietice lovesc Constanța, schimbând destinul locuitorilor săi. Astfel, Ana, o tânără răsfățată face cunoștință cu ororile vremii prin moartea bruscă a părinților săi și totodată a tot ceea ce cunoștea și i se părea firesc.

Rămasă în grija unei mătuși, forțată să muncească împreună cu aceasta într-o clădire ocupată de trupele germane, se maturizează pe zi ce trece, devenind o femeie. În aceste vremuri tulburi cunoaște dragostea în toate formele ei, iubește și învață să ia de la viață tot ce i se oferă. Iubirea o face să spere într-un viitor mai bun, deși totul se prăbușește în jurul său. 

Întoarce-te la mine explorează lupta pentru supraviețuire, dezvăluindu-ne destinul trist al tinerilor care au trăit acele timpuri. Este povestea bunicilor noștri.”

La recomandarea unei prietene, cu ani în urmă, am citit cărțile acestei autoare pe Wattpad și am fost impresionată. Simona Lungu oferă cititorilor săi povești de viață, pline de hopuri, din care personajele sale au întotdeauna câte ceva de învățat.

Fie că acțiunile cărților sale se petrec în România sau în afara granițelor țării, am fost impresionată de faptul că unul dintre personaje era de origine română.

Întoarce-te la mine este o poveste din vremuri cutremurătoare.

Acțiunea se desfășoară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe teritoriul României, mai exact la Constanța. 1941, România lupta de partea nemților, iar sovieticii au atacat orașul… Astfel, multe destine au fost frânte sau schimbate.

Romanul de față o are în prim plan pe Ana, o tânără rămasă orfană în urma bombardamentului. Este luată de mătușa ei, alături de care va ajunge să muncească într-o clădire ocupată de trupele germane.

O carte care ne vorbește despre durere și moarte, despre frică, dar și despre iubirea care-și face simțită prezența atunci când te aștepți mai puțin…

“Un om tare, când e lovit, își sporește puterea.” — Seneca

”Știu! Acum știu cât a trecut de atunci. O viață de om! Atât a mai rămas din acea perioadă, o fotografie veche și câteva amintiri, vorbe sau învățăminte pe care le primește o fiică de la părinții săi.”

Pornind de la două fotografii, autoarea ne poartă în 1941 și începe să-și depene povestea prin intermediul eroinei sale — Ana.

O poveste pe vreme de război, când pericolul îți bate la poartă atunci când te aștepți mai puțin.

Cu emoție, prin intermediul rândurilor pline de sinceritate, fără a încerca să îndulcească situația și realitatea acelor vremuri, autoarea Simona Lungu deapănă o poveste care-ți atinge sufletul încă de la început.

Cumva, situația acelor vremuri îmi este cunoscută din poveștile spuse de bunicul meu din partea mamei, care a luptat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și care a locuit o viață întreagă în județul Constanța. Un lucru mi-a rămas mereu viu în memorie: nemții erau corecți — asta mi-a spus bunicul meu.

Revenind la Întoarce-te la mine, este un roman documentat în ce privește viața acelor vremuri, amestecul popoarelor, combinat cu dragostea care te face să treci peste multe piedici și fericirea pentru care trebuie să lupți cu adevărat.

Ana, o tânără plină de viață, bucuroasă că s-a mai terminat un an de școală, încearcă din toate puterile să-și convingă mama să-i cumpere o rochie. Fata nu conștientizează adevăratul pericol reprezentat de război:

“— Mamă, dar nu e atât de rău! În afară de câțiva nemți zăriți pe ici, pe colo, nu s-a schimbat mare lucru.”

Și totuși, soarta crudă se îngrijește ca tânăra noastră Ana să afle pe propria piele ce înseamnă cu adevărat războiul. Într-un mod care-i produce o imensă suferință.

“Totul s-a oprit atunci și acolo, când am găsit ceea ce cândva a fost locuința mea, la care mă întorceam cu drag de fiecare dată, de oriunde veneam.

Am rămas pe o ridicătură de pământ, privind pierdută oamenii ajutați de soldați, scoțându-mi pe rând părinții, punându-i într-o căruță.”

Șocul pe care l-a suferit tânăra Ana în acele momente se resimte chiar și după șase luni. Doar există. Trăiește fără a lua parte la ceea ce se întâmplă în jurul ei. Trăiește în lumea ei, fără a da importanță mătușii și celor din jur… Iar atunci când mătușa ei se lamentează soțului, acesta nu are de spus decât un singur cuvânt:

“— Suferă, e singurul cuvânt pe care îl aud din partea lui, însă suficient pentru a-mi da seama ce simțăminte are vizavi de situația mea.”

După această discuție în familie, mătușa hotărăște să o ia pe Ana — care a împlinit deja 18 ani, să muncească cu ea la cazarma nemților.

Deși pare cam dură și lipsită de compasiune și înțelegere mătușa, îmi dau seama că fără acest imbold din partea ei, Ana s-ar fi ofilit stând în camera ei fără a face nici cel mai mic efort de a ieși din apatia în care se afla.

Emoția este ceea ce caracterizează această carte. De la tristețe și durere la bucurie, îngrijorare, dor, iubire, sacrificiu și fericire; autoarea Simona Lungu ne oferă întreaga gamă a sentimentelor. Ca cititor, nu există nici cea mai mică șansă de a rămâne nepăsător.

Întâlnirea cu Ștefan — fost coleg de școală, cu vreo doi ani mai mare — o scoate din obișnuința de zi cu zi. Acesta este îndrăgostit de ea, după câte se pare, iar mătușa Anei este foarte încântată de situație.

“Îmi placi de când eram mici și aș vrea să ne mai vedem. De fapt, ceea ce vreau să-ți spun, dar nu prea reușesc, e că aș vrea să păstrăm legătura. Nu mai vreau să dispari din viața mea! Știu că-ți cer cam mult, în condițiile în care întoarcerea în Constanța e o necunoscută, dar te rog, nu mă refuza.”

Toată această situație se schimbă când unul dintre colegii de muncă se îmbolnăvește iar Ana este nevoită să-i țină locul… Trebuie să rămână peste noapte în casa ocupată de soldații nemți.

De aici situația se schimbă, observăm că viața Anei se complică din ce în ce mai mult.

Într-una din nopți, când scapă ca prin urechile acului de unul dintre soldați, Ana îl cunoaște pe Bruch…

”Frunte înaltă și largă, sprâncenele nu foarte dese, o față îngrijită, la fel și mâinile, părul tuns scurt și bineînțeles blond. E mult mai tânăr decât credeam, are până în treizeci de ani.”

Pe măsură ce trec zilele și programul Anei revine la normal, sentimentele ei se împart în două direcții distincte: corespondența cu Ștefan și Bruch… La doar 18 ani, viața ei este viața unui adult deja.

Totul se dă iar peste cap, odată cu venirea soției lui Bruch, care este bolnavă și a micuțului Erich — de doar 2 ani. Ana se trezește că trebuie să aibă grijă de copil. Un copil mic în grija unui copil mai mare.

Zilele trec, singura abatere de la rutina zilnică este apariția lui Dragoș, fratele lui Ștefan, care face diferite aluzii la adresa muncii pe care o face Ana… Dragoș nu mi-a plăcut deloc pe tot parcursul cărții.

“Pe de-o parte mă indispune să știu că e însurat și are un copil superb, iar pe alta mi-e milă de femeia tânără și bolnavă.”

Mi-a plăcut modul în care autoarea a construit personajul Ana: o tânără puternică și care, în ciuda temerilor, face față tuturor provocărilor pe care viața i le scoate în cale. Bunătatea ei și inocența păstrate sunt de apreciat în ciuda maturizării premature datorită războiului și morții părinților săi.

Simona Lungu reușește să creeze tabloul speranței pe fundalul unei perioade negre din istoria omenirii.

Odată cu moartea mamei micuțului Erich, Ana rămâne să se ocupe în continuare de băiat. Se atașează de micuț și îi pare rău că a rămas singur pe lume la o vârstă atât de fragedă… orfan de mamă… Am apreciat faptul că tânăra nu face discriminări datorită faptului că micuțul este german și nu român.

Mai vreau să menționez coperta cărții, care plasează încă de la început acțiunea în timpul războiului. O copertă elegantă, ce atrage privirea și te face să-ți dorești să descoperi întreaga poveste ascunsă în paginile cărții.

Cu pași mici, ceea ce face acțiunea credibilă, relația dintre Ana și Bruch se schimbă, iar cea cu micuțul Erich devine din ce în ce mai apropiată.

Simona Lungu ne vorbește despre relațiile interumane prin intermediul acestei povești de viață. Despre greutăți și dureri, despre pierderi și suferință, despre așteptare și încredere.

Ana este prinsă între Ștefan, cu care corespondează frecvent și Bruch, la care se trezește gândindu-se adesea.

“Nu mă înțeleg nici eu! De ce îmi tresare inima când îl aud sau văd pe acest om, un neamț urât de toată lumea?”

Doar ea nu-l urăște! Chiar dacă nu-și dă seama încă, este din ce în ce mai atrasă de el, ba chiar are parte de un sărut destul de fierbinte cu acesta…

Relația și sentimentele celor doi sunt creionate treptat de autoare, care ne permite să observăm cum evoluează relația dintre cei doi. Observăm cum gândurile Anei se îndreaptă spre acest neamț chipeș care a reușit să-i stârnească în sufletul inocent o multitudine de emoții.

“Îmi lipsește. Mă gândesc tot timpul la el, unde-o fi, ce-o face, iar când pleacă cu ceilalți camarazi, inima mi se strânge și mă rog într-una să se întoarcă sănătos.”

Când în sfârșit recunoaște că este îndrăgostită de Friedrich, Ana se simte în al nouălea cer. În ciuda impedimentului major constituit de faptul că nici unul nu cunoaște limba celuilalt, cei doi reușesc să se înțeleagă iar relația lor avansează cu pași repezi și-n același timp, firești.

Gelozia lui Friedrich se poate observa atunci când o vede pe Ana cu Ștefan. Se ceartă cu ea, apoi nu o mai bagă în seamă. Urmează destule clipe de suferință pentru fiecare dintre ei. Dar, dragostea adevărată reușește să își facă simțită prezența. Au pe atâția care nu îi vor împreună și care sunt dispuși să facă orice pentru a-i despărți…

“Inima e mult prea rănită și însângerată. Mă simt înfrigurată și singură, deși e lângă mine. De ce a călcat în picioare toată dragostea și respectul meu?”

Întoarce-te la mine este o poveste de dragoste pe vreme de război care marchează sufletul cititorului și pe care nu o vei uita prea ușor.

Nota mea pentru carte este 10.