Academia Vampirilor de Richelle Mead

Titlul original: Vampire Academy

Autoare: Richelle Mead

Seria: Academia Vampirilor, vol. 1

Editura: Leda

Anul apariției: 2010

Traducerea: Cătălin Pruteanu

Număr de pagini: 383

Pentru acelea dintre noi care au citit seria “Georgina Kinkaid” (cu succubi) a autoarei Richelle Mead, știm la ce să ne așteptăm: fantezie, poveste de dragoste, diferite soiuri de creaturi supranaturale și o acțiune alertă!

Pentru iubitoarele poveștilor cu vampiri, vă invit să cunoașteți o lume așa cum nu ați mai avut ocazia până acum, scrisă în același stil captivant, plin de emoție și care, pur și simplu, te ține cu inima-n gât să afli ce se mai întâmplă.

Facem cunoștință cu o Academie specială: Sf. Vladimir; ascunsă în pădurile din Montana. Și facem cunoștință cu personajele noastre: vampiri, și nu orice fel de vampiri.

Aceștia se împart în trei categorii: moroii – care sunt vampiri buni; strigoii – vampiri răi, care nu vor decât să ucidă; și dhampiri – care sunt semi-vampiri, rezultați din relația dintre moroi și oameni.

Și acum să facem cunoștință cu personajele noastre!

Lissa Dragomir, moroi, face parte dintr-una din cele 12 familii importante în lumea moroilor, rămasă orfană în urma unui accident în care-și pierd viața atât părinții cât și fratele ei, și în care era cât pe ce să moară și ea și prietena ei Rose.

Rose Hathaway, o fată dhampir, care se pregătește să devină gardă de corp sau gardian pentru prietena ei cea mai bună, prințesa moroi Lissa Dragomir.

Și să înceapă aventura!!!

Autoarea ne aruncă în plin coșmar: visul Lissei, despre accidentul în care i-au murit părinții și fratele… sânge, fiare contorsionate, fratele și părinții morți, iar ea și prietena ei Rose, aproape moarte…

Sunt găsite de gardienii Academiei și aduse înapoi, unde fetele noastre au parte de o morală severă din partea directoarei Kirova. Când aceasta vrea să o dea pe Rose afară din Academie, Dimitri le dezvăluie tuturor că cele două fete au legătura: comunică una cu cealaltă fără ca măcar să fie în aceeași cameră.

În fine, cele două sunt trimise la cursuri. Rose își începe antrenamentul deîndată ce-și primește orarul. Și nu-i este tocmai ușor, din moment ce, de doi ani de când au plecat, nu s-a mai antrenat serios.

Pe măsură ce ziua trece, Rose se simte din ce în ce mai vinovată că nu este la același nivel de pregătire ca și colegii ei, dar este dispusă să plece iar cu Lissa dacă aceasta își dorește acest lucru.

La un moment dat, gândurile și emoțiile Lissei sunt atât de intense încât, pur și simplu Rose este absorbită în mintea Lissei, iar acest lucru se întâmplă datorită legăturii lor speciale.

O carte care te prinde în mreje încă de la primele rânduri datorită stilului simplu și concis al autoarei, datorită personajelor atât de bine creionate încât poți să le vizualizezi. Pur și simplu nu poți să lași cartea din mână.

Pentru a-și găsi liniștea, Lissa merge la capela rusească ortodoxă din cadrul academiei. Sus, în podul acesteia, era locul ei de refugiu. Dar, după doi ani în care a lipsit, acest loc se dovedește că mai are un ocupant: un alt membru al regalității moroilor, Christian Ozera – prințul renegat și repudiat de toți datorită părinților săi, care au ales de bunăvoie să se transforme în strigoi.

La slujba religioasă, Rose îl aude pe preot vorbind despre Sf. Vladimir, care îi vindeca pe cei bolnavi și despre gardianul său Anna “cea atinsă de umbră”.

Aceste cuvinte îi stârnesc interesul și merge să vorbească cu preotul, iar acesta îi dă o carte despre Sfinții moroi, spunându-i că în acea carte va putea afla mai multe și despre Anna. Îi sugerează să o citească, iar data viitoare să discute despre cele aflate: altă temă…

Îmi place Rose, o fată directă, care spune ceea ce gândește și face ceea ce îi place, dar care este capabilă să își dea și viața pentru prietena ei Lissa, al cărei gardian își dorește să devină.

Deși Lissa pare mai timidă și închisă în ea, față de Rose are ceva aparte: este persoana cu care comunică cel mai bine, iar asta nu se întâmplă datorită legăturii care există între ele…

Comparativ cu Lissa care este mai liniștită, introvertită aș putea spune, Rose atrage foarte mult atenția asupra ei; oferindu-i Lissei posibilitatea de a fi liniștită și nu întotdeauna urmărită cu atenție.

Lissa începe, ușor ușor, să se simtă atrasă de Christian, care este un specialist în foc… Ba chiar, pentru a distrage atenția de la aceasta, îi dă foc unui coleg dar fără a-i cauza vătămări. Când este luat la întrebări, îi spune Lissei un lucru cu care, eu una, sunt total de acord: focul poate fi întrebuințat și în mod agresiv, pentru a lupta alături de dhampiri în războiul contra strigoilor.

Facem cunoștință și cu regina moroilor, sosită în vizită la Academie, care după ce ridică în slăvi numele Dragomir, îi dă o palmă verbală Lissei, spunându-i că nu se ridică la nivelul acestuia.

Părerea mea, că această observație putea fi făcută, dar nu în public. În particular ar fi fost cel mai indicat, deoarece s-ar fi evitat umilința.

Lui Rose îi ies vorbe în școală, toată lumea o vorbește de rău, iar Lissa este ferm decisă ca de data aceasta, ea să fie cea care protejează, pentru că Rose s-a sacrificat de multe ori pentru a o proteja pe ea.

Până aici, pot spune că-mi place atât stilul autoarei care ba te face să râzi, ba te face să aștepți cu nerăbdare să vezi ce mai urmează; cât și modul în care personajele devin prietenii cititorului.

Ei bine, Dimitri o învață să se lupte, iar Rose o acoperă pe Lissa în fața celorlalți, nespunându-le că aceasta, când este cuprinsă de deznădejde și neliniște își maltratează corpul, tăindu-se pe brațe…

Rose este cea care realizează că Lissa poate vindeca oamenii exact așa cum făceau profesoara Karp și chiar Sf. Vladimir. Este un adevărat miracol!

Începe să cerceteze tot ce există scris despre Sf. Vladimir. Și este o muncă asiduă, iar pe mine, m-a impresionat ce poate face fata asta în numele prieteniei.

În același nume, al prieteniei, Lissa convinge lumea că vorbele care s-au auzit despre Rose sunt niște minciuni, asta cu ajutorul forței de constrângere pe care o utilizează zi de zi.

Citind toate aceste cărți despre Sf. Vladimir și gardianul său Anna – cea atinsă de umbră; Rose realizează că Lissa, la fel ca doamna Karp, poate face toate aceste lucruri… Eu mă gândesc că o asemenea putere este de necrezut, o întâlnim clar, doar în cărți! Toate acestea o pun pe gânduri pe Rose, care începe să se teamă pentru sănătatea mintală a Lissei.

Ies la o sesiune de shopping împreună cu Natalie – colega de cameră a Lissei și tatăl acesteia, ca parte a grupului gardienilor – practică pentru a deveni gardian, sub atenta supraveghere a lui Dimitri.

Acțiunea cărții devine din ce în ce mai complexă, pe măsură ce alte și alte piese de puzzle sunt adăugate tabloului…

Lissa află că doamna Karp s-a transformat în strigoi de bunăvoie, cam la vreo lună după ce fetele au părăsit academia… Bineînțeles că am rămas și eu uimită, dar explicația m-a făcut să îi înțeleg decizia: începuse să se teamă de orice, își făcea singură rău, dădea semne de alienare mintală… Vă întrebați cum a putut deveni strigoi???

Explicația ar fi destul de simplă: moroii pot deveni strigoi de bunăvoie dacă omoară pe cineva în timp ce se hrănesc. Și am înțeles că procedând astfel, doamna Karp a scăpat de toate neliniștile: strigoii neavând conștiință.

Rose are un accident și simte cum își fracturează glezna, dar când își revine din leșin, este în spital, cu o simplă entorsă. Ghiciți cine oare a vindecat-o?!!

Bineînțeles că Lissa! Lissa, care ține foarte mult la Rose, află că din cauza acesteia Christian nu a mai vorbit cu ea; că Mia o urăște din cauza a ceea ce i-a făcut fratele ei André… Se adună atâtea și atâtea neliniști că nu le mai poate face față și atunci iar se taie pe brațe…

Rose reușește oare să o salveze? Lissa își recunoaște deschis sentimentele pentru Christian? Dimitri se simte și el atras de Rose?

La toate aceste întrebări și la multe altele, puteți afla răspunsul citind această carte care îți descrețește fruntea și te poartă pe tărâmul fanteziei într-o aventură de neuitat!

Nota mea pentru carte este 9,9!

 

Daniel

” Daniel,

Fulgerele sunt cele care fac lumină chiar și în cele mai întunecate furtuni. Durează doar o clipă, dar strălucesc mai tare decât luna plină. Noi am fost, fiecare, fulgerul celuilalt, iscat în furtuna perfectă.

Dacă și când îi este menit să lovească, fulgerul o va face. Nu putem decide noi când, cum, sau unde. Se spune că niciodată nu lovește de două ori în același loc. Poate că nu-i adevărat; dar poate că e. Există o singură cale de a afla: trăind.

Totul e un joc de noroc, domnule Daniel Thevaux. Fie ca Universul să-ți împartă cărți bune.

A ta sclipitoare,

Marie Bonnechance”

autoare: Laura Nureldin — Regii timpului: Eroare

Regii timpului: Eroare de Laura Nureldin

Titlul: Regii timpului: Eroare

Autoare: Laura Nureldin

Editura: Herg Benet

Anul apariției: 2017

Număr de pagini: 204

“De-acum, naveta între America prezentului și Persia antică a devenit rutină pentru Mora, profesoara de dicție ajunsă, dintr-o întâmplare, soția regelui Xerxes. Asta până când o cădere de tensiune în laboratorul lui Alex  dă peste cap mașina timpului și o trimite în Louisiana de dinaintea Războiului Civil. Acolo, Mora găsește o lume veselă și colorată, o familie care ascunde un secret inexplicabil, dar și posibilitatea unei noi iubiri. Există vreo conexiune între toate acestea? Sunt simple coincidențe, erori de sistem sau felul Universului de a pune lucrurile în ordine?”

“Pentru cei care stăteați cu sufletul la gură să aflați ce a mai făcut Mora, simpatica și exploziva eroină a Laurei Nureldin, iată că urmarea poveștii vă oferă din plin satisfacția unor noi aventuri, la fel de palpitante.

Caracteristicile esențiale ale scrisului Laurei sunt naturalețea, cursivitatea, umorul, felul în care știe să te țină ca pe ace pagină după pagină. Personajele ei te plimbă prin perioade care mai de care mai diferite din istorie, dar sunt atât de carismatice încât reușesc să te facă să te simți ca la tine acasă. În ce privește poveștile de dragoste (da, căci acum deja sunt mai multe!) creionate în ~ Regii timpului~, ele te fascinează tocmai prin firescul lor, prin lipsa idealizării. De fapt, aventurile Morsi ar putea fi ale oricui. Chiar și ale tale, dacă ai un pic de noroc. Și o mașină a timpului, fie ea și defectă.”

— Cristina Nemerovschi

După un prim volum interesant, unic, cu personaje interesante și călătorii fascinante prin Persia antică, am tot sperat la o continuare…. care a apărut! Tare sunt curioasă ce se întâmplă în acest volum… dar mai ales să îi văd pe Mora și Xerxes.

Are dreptate Cristina! Laura te atrage în cărțile ei prin stilul sincer și amuzant prin care relatează anumite întâmplări, împletind adevărul istoric cu ficțiunea într-un mod unic.

Sună bine sinopsisul cărții, chiar îmi doresc să văd ce aventuri ne mai așteaptă alături de Mora de data aceasta. Deși recunosc, nu aș vrea să se îndrăgostească de altcineva, eu îmi doresc să fie în continuare cu Xerxes…

După cum mă așteptam, un început surprinzător al cărții… După o zi mai mult decât plină de ghinioane și lucruri care nu au mers bine, Mora merge în laboratorul lui Alex pentru a decola spre Persia, la soțul ei Xerxes, care o aștepta la cină. Simplu și ușor, nu-i așa?

Dar, pe principiul o zi proastă începe de dimineață și ține până seara… Mora se trezește în Louisiana, înainte de Războiul Civil…

“Cred că faci mișto de mine.

Nimic nu părea cunoscut.”

Cred și eu, având în vedere că se află în altă locație decât cea în care se presupune că ar trebui să fie!

Și când este întrebată….

“– Cum ai ajuns aici, fato?”

… gândurile Morei ne oferă un răspuns unic în felul lui:

“Păi, cum să-ți zic? Mașinăria aia a timpului s-a stricat, Dumnezeu știe de ce, așa că, în loc să mă îmbăt cu soțul meu care are 2500 de ani și mai e și regele Persiei, am ajuns aici cu tine, tâmpitule. Iar tu crezi că sunt fiica unei sclave eliberate. Rahat.”

Și de aici, problemele continuă, Mora fiind nevoită să le facă față.

În timpul acesta, în Persia, un Xerxes furios nu știe ce se întâmplă de soția nu-i mai vine acasă ca de obicei… și este nervos rău, nu glumă!

Când primește explicațiile lui Alex, nu îi spune decât:

“– Știu că îți e prietenă. Dar mie îmi e soție. E femeia care mi-a trezit inima. Este viața mea. Păzește-o cu prețul vieții tale.”

îmi place personajul Mora! Cu simțul umorului dezvoltat, cu gândurile ce-i trec prin cap – care stârnesc zâmbete sau chiar hohote de râs. Este un personaj tonic și plin de energie, care te cucerește și te face să citești cu plăcere și curiozitate cartea.

O carte numai bună pentru a te relaxa după o zi încărcată!

În Louisiana, descoperă niște oameni primitori, calzi și binevoitori, deși cam prea creduli aș spune eu… Este uimită de tot ceea ce vede și observă în jurul ei. O lume aparte, diferită de America prezentului.

Familia la care locuiește are și ea necazurile ei, ca toate familiile. Fiica familiei dispăruse în mlaștini de vreo doi ani fără a i se mai da de urmă…

Mora este impresionată de Daniel, fiul cel mare al familiei, care-i aducea aminte de soțul ei Xerxes.

“Înalt, suplu și … grațios, Daniel putea fi un pianist. Sau un dansator profesionist. Șuvițe de păr negru îi umbreau ochii de un albastru electric care străluceau când zâmbea în colțul gurii; și făcea asta des. Avea o lumină interioară, o energie neobosită care țâșnea din fiecare privire și gest.”

Descoperă că Louisiana acelor vremuri, sau casa în care se află, are ceva magic…. sau să fie chiar ea???!

“Bun. N-o să mă apuc acum să-mi tai gâtul de dragul demonstrației științifice: cred că pot spune, liniștită, că sunt imposibil de rănit. Adică da, mă rănesc, dar mă vindec imediat. Ce înseamnă asta, totuși? Ceva trebuie să o fi provocat atunci când mașinăria m-a trimis aici. Deci, să recapitulăm: sunt în Louisiana secolului XIX, am un MP3 player funcțional și s-ar zice că sunt indestructibilă. Ce mai urmează? Să-mi iasă fulgere din palmă?”

Hmmm, nu-i o idee chiar așa de rea! Și cum, în această serie, imposibilul s-a demonstrat că poate deveni posibil, nu m-ar mai mira nimic.

Pentru această familie, Mora se dovedește a fi leacul care-i vindecă. Pentru fiecare are o vorbă bună, un sfat sau un umăr de care au nevoie.

În plan secund se desfășoară povestea dintre Alex și Sondra, rezumată simplu de acesta:

“Nu mai știu cine a zis că atunci când două minți sclipitoare se întâlnesc e ca și cum ar face dragoste între ele, dar mare dreptate a avut! Alexander Burke, dacă nu te-aș cunoaște, aș spune că ești pe cale să cazi în cap după fata asta.”

O lectură care te intrigă și te binedispune, destul de simplă în aparență, dar cu atât de multe variabile încât nu mai știi ce să crezi. Pur și simplu ești captivat de poveste, de gândurile efervescente ale Morei, de ironia subtilă și de dialogurile spumoase ale personajelor.

O carte pe care vă recomand să o citiți. Anti – stresa!!

“Fulgerele sunt cele care fac lumină chiar și în cele mai întunecate furtuni. Durează doar o clipă, dar strălucesc mai tare decât luna plină. Noi am fost, fiecare, fulgerul celuilalt, iscat în furtuna perfectă.”

Ce se întâmplă cu Mora? Va reuși Alex să o readucă în prezent sau va rămâne blocată în Louisiana anului 1857? Îl va mai revedea pe Xerxes?

Toate aceste răspunsuri le aflați citind această carte. Eu nu pot decât să vă urez lectură plăcută!

Nota mea pentru carte este 10!

Dacă vreodată ochii tăi vor plânge de Valy Grădinariu Plugar

Titlul: Dacă vreodată ochii tăi vor plânge

Autor: Valy Grădinariu Plugar

Editura: Self Publishing

Anul apariției: 2015

Număr de pagini: 418

“Închid ochii pentru o clipă și te văd un miraj al vieții, zâmbind, cu cerul prin picături de iubire în inima noastră! O lacrimă cade în sufletul meu, curată ca apa de munte, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, iar lacrimă … tu ești căutată, adulată și așteptată de toți oamenii de pe pământ; tu ești speranța, visele, soarele în tot ce este bun și frumos, iar pentru noi, muritorii de rând, porți numele magic, duios, răcoritor… FERICIRE!

Vino, peste pământul îmbibat în durere … pentru că porțile sufletului, vor fi mereu deschise, pentru tine!”

Cu un asemenea sinopsis vă dați seama că am așteptări foarte mari de la acest volum de versuri. Este prima carte a acestui autor pe care o citesc, deși mai multe mă așteaptă pe raftul bibliotecii.

Un volum de versuri aparte, care-i stârnesc cititorului latura sensibilă, romantică, emoțională. O carte care te îndeamnă să visezi la iubire și fericire sau să te bucuri că aceste două sentimente au apărut în viața ta! Fiecare sentiment este exploatat la maxim prin versuri suave sau mai dure, care au calitatea de a răscoli sufletul, de a aduce un zâmbet sau o lacrimă pe chipul celui care citește.

Cartea de față începe chiar cu poezia care dă titlul volumului: “Dacă vreodată ochii tăi vor plânge.”

“Dacă vreodată ochii tăi vor plânge

Și între noi sunt perdele de fum, 

Oprește-te o clipă, durerea ta m-ajunge

Și crede, nu-i capăt de drum.”

Este o declarație de dragoste, un jurământ că niciodată nu o va răni, că lacrimile ei vor fi cazne grele pentru el. O declarație că va face tot posibilul să nu o rănească.

Iubirea adevărată care nu se pierde în amăgiri, iluzii și probleme:

“De râzi, când lacrimile-ți curg,

Înseamnă că speranța n-a murit. 

Eu și tu, prin anii ce se duc, 

Zilnic vom spune ce mult ne-am iubit!”

Autorul ne prezintă iubirea, fericirea care îți face inima să tresalte și să bată mai repede, idealul spre care tindem cu toții chiar dacă nu întotdeauna îl găsim.

“Vis transformat în realitate, 

În ziua când te-am cunoscut. 

Tu, venită de departe, 

Și așteptată atât de mult!”

Iubirea ca speranță, ca dor și alean, iubirea părintească care iartă, uită, trece peste multe, care este nesfârșită:

“Tu nu uiți, că ai inima,

Ploaie mare, peste jar.”

O carte care îți stârnește un surâs pe față la o pagină, pentru ca la următoarea, să-ți aducă lacrimi. Un volum al extremelor emoționale, ce te surprinde vers de vers. O notă lirică de care, poate, nu știai că îți este dor, că ai nevoie de ea în viața ta…

“Plânge cerul cu lacrimi amare, 

Că azi un înger a pierdut. 

El plânge, lacrima mă doare, 

Și lumina din suflet din nou a dispărut.”

Lecții de viață închise într-un vers, asta primim în dar de la autor. Cărări pe care, poate, le-am străbătut sau nu, opțiuni pe care le avem și de care este posibil să nu fim conștienți.

“Multe cerem de la viață,

Dar uităm s-o prețuim.”

O odă închinată mamei este poezia “Mamă, ești leagănul vieții!” O poezie despre ce înseamnă mama pentru fiecare dintre noi: iubire necondiționată, spirit de sacrificiu, ajutor când copilul ei are nevoie, lacrimi de fericire când acesta își împlinește un ideal și lacrimi de durere când copilul suferă…

“Pe lume ea cât trăiește, 

În iubire te îmbracă. 

E steaua ce strălucește

Și nu moare niciodată!”

Iubirea este cea care ne poartă înainte pe cărările vieții, care ne ghidează pașii spre… acasă. Acasă fiind locul acela special unde inima se simte împlinită, unde sufletul este fericit.

Trecerea timpului, melancolia tinereții ce s-a dus, amintirea clipelor fără griji ale copilăriei ce parcă a zburat, toate ne sunt prezentate în poezia: “Ce n-aș da să mai am 18 ani!”

“Valurile tinereții 

Ce prin viață m-au purtat, 

Îi doresc la bătrânețe, 

Cu dor greu, dar și oftat!”

Gânduri, lumină, deznădejde, speranță, o altă viziune asupra vieții, mici bucurii ce ar trebui să ne facă viața mai frumoasă!

“Prin ochii tăi, fără lumină, 

Văd lumea, cum o vezi doar tu. 

O văd cu soare și senină, 

Uitându-mă în jur cu sufletul!”

Citind aceste rânduri te consideri mai bogat! Mai plin de învățătură. Cu noi orizonturi deschise, cu noi abordări și noi percepții.

“Viața-i raiul luminos, 

Și infern plin de cruzime!

Ia din ea ce e frumos

Și păstrează lângă tine!”

O carte pe care am citit-o cu plăcere, am savurat-o și la final, mi-a părut rău că s-a terminat… exact ca și viața omului:

“Viața este o poveste, 

Scrisă-n ceruri, într-o carte, 

Un suflet care iubește, 

Un suflet fără de moarte!”

Aceste versuri le voi folosi eu ca pe un îndemn să o citiți și voi!

“Anii vieții duși de vânt, 

Au trecut ca pasărea. 

Din ochi lacrimile curg, 

Că nimic nu poți schimba!”

Nota mea pentru carte este 10!

Dragoste și mătase albă de Corina Cîndea

Titlul: Dragoste și mătase albă

Autoare: Corina Cîndea

Seria: Salem, volumul 1

Editura: Librex Publishing

Anul apariției: 2017

Număr de pagini: 332

“Salem. Un oraș al cărui nume te duce cu gândul la vrăji și supranatural.

Logan Savage. Un contract îl aduce în Salem și totul se schimbă pentru el.

Obișnuit să nu stea prea mult într-un singur loc, să nu se atașeze de nimeni și de nimic, atunci când o întâlnește pe Faith Dalton, Logan se trezește prins într-un vârtej de întâmplări și sentimente ciudate care îi răscolesc existența și îl fac să se întrebe dacă nu cumva există, totuși, o soartă sau un destin pentru fiecare dintre noi.

O glumă îți poate schimba viața?

Uneori, da.

Iar dacă totul se întâmplă în Salem, atunci povestea capătă sens…”

După cum am mai spus de-a lungul timpului în recenziile mele, pe Corina am descoperit-o prin două dintre prietenele mele care-mi recomandau “Triplu H” vol. 1. De aici, a mai fost un singur pas până am citit cartea și m-am trezit râzând în hohote la 03:00 dimineața… Apoi, cu răbdare, am așteptat apariția fiecăreia dintre cărțile ei: “Triplu H” vol. 2; “Micuța balerină”; “Măști și secrete”; “Rebela” și acum, cea de a șasea carte a autoarei, prima din seria Salem: “Dragoste și mătase albă”.

O poveste minunată, cu de toate: o ușoară urmă de magie și misticism, destul de mult umor cât să râzi în hohote și dragoste – foarte multă dragoste. O carte care te învață despre prietenii adevărați; despre încredere și despre puterea vindecătoare a dragostei.

În această carte întâlnim 3 prieteni și 3 prietene, care vor forma 3 cupluri… Cu toții știm că cifra 3 este o cifră magică. Iar dacă ținem cont și de orașul unde are loc acțiunea cărții – Salem, strada Miracolelor, numărul 13; cred că nu mai există nici o urmă de îndoială că așteptările pentru această carte sunt mari.

Și mi le-a îndeplinit pe toate!

Vrăjitoarele și Extratereștrii, după cum s-au gratulat reciproc încă de la prima întâlnire… când lucruri ciudate s-au petrecut. Ce pot avea în comun o vrăjitoare și un extraterestru? La prima vedere, răspunsul ar fi: nimic! Autoarea ne demonstrează contrariul.

Declan este cel care o abordează prima dată pe Piper – o roșcată energică și care aruncă flăcări din priviri.

Oricum, ambele tabere rămân impresionate de tabăra adversă. Și asta nu este neapărat ceva bun:

“– Iarăși voi trei?…

— Voi sunteți măcar de pe planeta asta? întreabă bruneta ironică, iar întrebarea ei mă face să înțeleg că roșcata le-a povestit de întâlnirea cu noi.

(…..)

— Nu, suntem dintr-o altă galaxie, vrem să vă invadăm, iar voi tocmai ne-ați avariat nava spațială! spun cât se poate de serios.”

Concluzia băieților este cât se poate de scurtă și la obiect:

“– Și asta e vrăjitoare!”

O acțiune antrenantă, o atmosferă incendiară – exact ca în cazanul unei vrăjitoare și multe Glume și farse. De aceste ingrediente avem parte citind cartea. Autoarea știe să ne țină lipiți cu ochii de fiecare pagină a cărții, stârnindu-ne curiozitatea.

După ce ne prezintă cele șase personaje și ne familiarizează cu locurile, povestea se axează mai mult pe Faith și Logan, deși, ceilalți gravitează în jurul lor.

Printre glume și ironii, vise ciudate legate de așternuturi de mătase albă pe care le tot au atât Logan cât și Faith; atracția dintre cei doi se simte, aproape că dă în clocot; cu toate că fiecare încearcă să se opună acestui sentiment.

“Însă nu pot numi amintire ceea ce mi se înfățișează înaintea ochilor. De data aceasta, chipul brunetei îmi apare zâmbitor, așa cum nu mi-a zâmbit la întâlnirea pe care am avut-o. Iar privirea ei…”

Să fie destinul cel care i-o tot aduce în minte? Să fie soarta cea care i-o tot scoate în cale?

Cei trei băieți sunt un tot unitar, așa cum sunt și fetele; o familie în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă nu sunt legați prin nici o legătură de sânge. O prietenie puternică și bine închegată:

“Pentru prima dată după mult timp, timp în care am evitat să mă atașez de locuri, lucruri sau oameni. În ciuda faptului că atât Quinn, cât și Declan s-au mirat că doresc să investesc într-o mașină, Mustangul Rocket a avut câștig de cauză și s-a ales cu un stăpân mai mult decât încântat: eu!”

Chiar dacă momentan, respectivul Mustang este ușor avariat în urma întâlnirii cu cele trei vrăjitoare!

Povestea este spusă din punctul de vedere al lui Logan, alternat din când în când cu viziunea lui Faith, creând o poveste intensă și captivantă, care te menține în alertă maximă până la final.

Întâmplări stranii și inexplicabile se petrec încă de la început. Logan primește factura pentru repararea mașinii fetelor la piscină, fără ca cineva să fi venit să o aducă…; mirosul de iasomie pe care-l are întipărit pe creier și pe care îl simte chiar și atunci când Faith nu este prin preajmă; imaginile erotice care îi bântuie nopțile și zilele; toate acestea ne intrigă și mai tare.

Misterul apariției facturii se clarifică atunci când Logan descoperă că Faith este vecina lor și că cele două proprietăți comunică între ele:

“– Și ce ai de gând să faci? mă chestionează curios Quinn.

— Încă nu știu exact, recunosc privind gânditor spre curtea vecină. Ea nu știe că am aflat despre calea de acces dintre curți, așa că o să profit de asta. Îi place supranaturalul, o să îi servesc o porție din el.”

Farse plătite cu farse; glume și ironii, șotii peste șotii, toate acestea formând un vals al cunoașterii între Faith și Logan.

Gândurile lui Faith sunt revelatoare:

“Sau o glumă a destinului.

Căci numai o glumă a destinului mă putea face să mă simt atât de ciudat în fața unei simple priviri.

Ceea ce am simțit a fost… recunoaștere. Pentru o clipă, am avut impresia că îl cunosc pe bărbatul din fața mea, deși sunt sigură că nu l-am mai văzut niciodată. Nu aș fi putut uita acei ochi verzi care mă priveau de parcă și el ar fi simțit același lucru.”

Se pare că dragostea conține și puțină magie, puțină vrăjitorie…

“… serile au ajuns să fie un coșmar. Un coșmar în care acea privire verde mă urmărește. De fiecare dată mă privește la fel de intens, însă niciodată nu este privirea pe care brunetul mi-a aruncat-o în realitate.”

Băieții au o slujbă care m-a intrigat și pe mine la început. Până am aflat despre ce este vorba… Lucrează pentru FBI ca … hackeri! Și aici este o întreagă poveste pe care vă las pe voi să o descoperiți, eu vă spun doar că ei nu pot renunța la această slujbă…

Dacă vă mai spun și că Faith este hărțuită de fostul ei prieten iar Logan este cel care o scapă de insistențele acestuia, vă fac curioși?

Tot Logan este cel care are grijă de ea atunci când răcește… deși, dacă e să spunem tot adevărul, tot din cauza lui a răcit…

“Ceva între blestem și rugă îmi iese de pe buze în timp ce remușcarea mă macină pe interior pentru că Faith a răcit numai din cauza mea.”

În timp ce o îngrijește, Logan descoperă pe telefonul acesteia o mulțime de apeluri și mesaje…

“… toate, absolut toate apelurile și mesajele sunt de la Nathan!   (………)

Nebunul ăla nu știe să ia un nu drept răspuns!”

Ei bine, acum Nathan chiar a dat de belea! Logan nu este genul de bărbat care să nu facă nimic atunci când cineva cunoscut are de suferit din cauza unui hărțuitor, cu atât mai mult cu cât este vorba despre femeia de care este interesat.

Dar, printre toate acestea, cu toate sentimentele care iau naștere între cei doi, Faith și Logan au un mare hop de trecut: munca lui. În momentul în care Logan îi povestește tot, este absolut uimită:

“– Eram furios pe mine însumi pentru prostia pe care am făcut-o, conștient că mi-am ratat tot viitorul. (……) Însă am avut noroc. Tocmai fiindcă știam deja prea multe, au hotărât că este mai bine să mă aibă sub atenția lor și, totodată, să-mi închidă gura. M-au lăsat să fierb în suc propriu două zile, apoi a apărut Collin.”

Și de aici, toată, dar absolut toată povestea iese la iveală. Iar faptul că a decis să-i spună lui Faith adevărul, ne arată cât de mult ține la ea.

“Oricât de atras aș fi de tine, și sunt, știi bine, am vrut să fiu corect. Ți-am spus că voi pleca doar ca să știi la ce să te aștepți, înainte de a ne implica mai mult. Chiar dacă aș vrea să rămân, nu pot.”

O conversație amuzantă are loc între Nathan și Logan…

“– Am avut medicul meu personal! și îmi sprijin capul pe umărul lui Logan.  (……)

— Ești medic? îl întreabă Nathan surprins și încruntându-se.

— Da. Ginecolog. Iar sâmbăta și duminica, neurochirurg, răspunde Logan serios.

Însă uneori, atunci când este necesar, de exemplu cu foștii iubiți hărțuitori, pot face și pe dentistul. Pot scoate doi sau trei dinți deodată, cu o singură mișcare, spune sigur pe el. Sau pumn, adaugă nonșalant.”

Și totuși, a fost un avertisment, nu foarte subtil, pentru acesta, să o lase în pace.

Sentimentele lui Logan pentru Faith sunt din ce în ce mai puternice. Suficient de solide încât acesta să facă orice pentru a rămâne cu Faith? Nu se știe dacă îi va reuși, dar este dispus să încerce.

O carte despre greșeli și despre asumarea consecințelor acestora, despre dragostea fulgerătoare care mătură totul în calea ei. Despre suferința pe care o simți atunci când persoana iubită are probleme iar tu nu poți face nimic pentru a o ajuta.

O carte pe care o citești cu plăcere, cel puțin eu asta am făcut. La finalul acesteia eram convinsă că Faith și Logan sunt un cuplu solid, închegat, care va trece cu siguranță proba timpului.

O carte care m-a lăsat cu zâmbetul pe buze și m-a umplut de energie.

Mulțumesc Corina pentru această carte oferită pentru recenzie și pentru dedicația specială!

“Un ocean de sentimente se regăsește în ochii ei, iar felul în care se uită la mine mă face să mă simt slab și puternic în același timp. Și îmi dau seama că, probabil, m-am îndrăgostit de ea din prima clipă, doar că am fost prea încăpățânat ca să o recunosc.”

P.S. Aștept cu nerăbdare următoarele volume ale seriei.

Nota mea pentru carte este 10!

 

 

Vacanța!

Vară, căldură, soare… vacanță, într-un cuvânt!

Parcă nimănui nu îi mai stă mintea la nimic decât la relaxare, la odihnă. Toată lumea vrea la plajă, în țară sau peste hotare, nu contează atâta timp cât este nisip, mare și mult soare!

Azi mă gândeam că la un moment dat, pe timpul verii, mi-aș dori să ajung și la mare, la soare; dar tot muntele rămâne preferatul meu. Muntele, unde oricât ar fi de cald, tot nu se simte la fel, unde seara este mai răcoare, unde ai aer să respiri.

Vacanța asta mi-am propus că citesc câteva cărți pe care în timpul anului le-am tot evitat… sper să și reușesc.

Voi ce planuri de vacanță aveți? Pe unde ați vrea să mergeți? Care este vacanța voastră de vis?

 

Alte întrebări…

În ultima postare din această categorie mă întrebam de ce autorii români – unii dintre ei – au predilecție spre finaluri triste…

Ei bine, de data aceasta mă întreb de ce oare cărțile au coperți neinspirate??? Unele dintre ele, bineînțeles. În nici un caz toate… De multe ori am evitat să cumpăr o carte deoarece coperta nu îmi transmitea absolut nimic. Pentru mine, o copertă ar trebui să fie ceva special, să atragă cititorul, să îl facă curios, eventual să îl facă să ia cartea din raft și să o răsfoiască. Iar atunci când citește descrierea cărții, să aibă plăcuta surpriză de a descoperi că da, cumva coperta te duce cu gândul la povestea cărții. Să fie un portal prin care să pătrundem în povestea pe care urmează să o descoperim.

Unele edituri am observat că acordă în ultimul timp o importanță deosebită acestui aspect. Felicitările mele! Dar altele… din păcate nu o fac…

Nu știu dacă voi descoperi vreodată pe ce premise se aleg coperțile, dar eu una, am lăsat deoparte multe cărți datorită acestui aspect. Știu că e important conținutul cărții, dar până descoperi acest conținut, descoperi o copertă!

În speranța că voi înțelege acest aspect, ne vedem cu bine la următoarele mele întrebări!

Toria de Nicoleta Tudor

Titlul: Toria

Autoare: Nicoleta Tudor

Seria: Cercurile mistice

Editura: Librex Publishing

Anul apariției: 2017

Număr de pagini: 294

“După doisprezece ani, Mădălina ajunge la o stabilitate emoțională alături de Sorin. A terminat facultatea de medicină și lucrează ca medic pediatru la spitalul unde au lucrat părinții și mătușa ei. Sorin, și el tot acolo, tot medic, doar că ortoped. O viață liniștită, frumoasă, exact ce-și dorise Mădălina atunci când a acceptat inelul de logodnă dăruit de Sorin. Dar se pare că universul are alte planuri cu ei, căci viața Mădălinei este dată peste cap atunci când află că Sorin o înșeală de vreo trei ani cu Angela, o asistentă de la spitalul unde lucrează amândoi. Și ca viața să devină și mai complicată, în cale îi iese Naum, care a părăsit Toria pentru a nu fi ucis de străbuni. Naum apare la spital cu Amalia, o fetiță drăgălașă cu ochi violet, care are nevoie de consultație pentru că și-a luxat mânuța.

Astfel viața Mădălinei intră într-o vâltoare de aventuri și incursiuni în trecut, unde o întâlnește pe Căzută alături de șatra de țigani, de încercări disperate pentru a salva Toria de străbuni, și toate acestea, în timp ce Sorin pleacă pentru nouă luni în Germania la o specializare. Va reuși Mădălina să salveze Toria alături de Naum și va reuși să-și salveze căsnicia cu Sorin?

Grea alegere….”

După ce am citit cu mare plăcere primele două volume ale seriei și am trăit la maxim povestea din “Cercurile mistice” și “Orașul de deasupra” momentul în care s-a anunțat apariția prezentului volum m-a încântat. Pur și simplu am început să fac diferite supoziții pe marginea cărții. Eram convinsă că povestea va putea lua două direcții: fie va fi povestea Căzutei pe care o descoperise șatra de țigani, fie era povestea de dragoste dintre Mădălina și Naum… pe mine cuplul Sorin- Mădălina nu m-a convins.

Și am avut dreptate într-o oarecare măsură. Autoarea a hotărât să îmbine cele două fire narative și să mă surprindă…

Cu un talent aparte și cu un stil simplu și concis, Nicoleta Tudor captează atenția cititorului, se joacă cu emoțiile sale, îl face să creadă în magie, pentru ca la final să exclame: mai vreau!

Asta simt și eu în clipa de față. Mai vreau! Am senzația că încă nu a fost spus totul. Parcă ceva a lipsit…

Dar, să revenim la volumul de față. Acțiunea cărții se desfășoară la doisprezece ani după cea din “Orașul de deasupra”, o găsim pe Mădălina adult, căsătorită cu Sorin, ambii medici – ea este medic pediatru iar Sorin este medic ortoped, lucrând la același spital.

“Cam asta era viața lor! Iubeau amândoi ceea ce făceau și se împărțeau între casă și spital.”

Mătușa Iolanda îi tot îndemna să facă un copil, dar:

“Își dorea un copil, dar simțea că încă nu este timpul. Încă mai avea multe de făcut. Încă nu era pregătită pentru o responsabilitate atât de mare.”

Chiar din primele pagini ale cărții reapare în scenă Naum, care venise la spital cu nepoțica sa, o brunețică frumoasă cu ochi violet, pe nume Amalia.

“Mădălina se întoarse spre direcția unde privea Amalia. Unchiul Amaliei se uita la Mădălina, pironit locului. După câteva secunde, Mădălina a reușit să realizeze că, pe lângă faptul că nu mai respira, inima ei dădea semne că ar vrea să se repeadă la băiatul care se afla în fața ei.”

Emoție pură este ceea ce transmite reîntâlnirea celor doi, care pur și simplu rămân blocați în bula lor temporală, fiind readuși pe pământ de micuța năzdrăvană care este uimită de faptul că, în sfârșit, o cunoaște pe acea Mădălina de care îi tot vorbise unchiul ei.

Reîntâlnirea cu Naum transmite cititorului emoție, bucurie și tristețe în același timp, dar și senzația că Mădălina încă mai are unele sentimente, încă nu a trecut peste relația intensă pe care a avut-o cu acesta…

Oare ce se va întâmpla acum?

“Îl privea și simțea lumea ei clătinându-se, în interacțiune cu lumea lui. Îl privea și nu îi venea să creadă că el chiar se află acum în fața ei, privind-o așa cum numai el o putea face. Realiza în acel moment că timp de doisprezece ani se mințise că l-a uitat, așezându-l undeva într-un cotlon al minții ei, al inimii ei și de acolo de unde îl izolase el nu o mai putea atinge.”

O revelație la care, eu personal, mă așteptam încă de la sfârșitul volumului doi. Pur și simplu am avut impresia că Mădălina și Naum încă nu și-au încheiat povestea.

“Ooooffff, ce o să facă ea de acum înainte? Toată iubirea pe care o ferecase bine în suflet se revărsa acum în valuri, iar ea nu își dădea seama dacă era fericită ori se frângerii sub tumultul acelor sentimente.”

Mă bucur că a aflat în sfârșit de scrisoarea pe care Naum i-a lăsat-o cu ani în urmă… Era și timpul!

De o sensibilitate aparte, din care transpare părerea de rău, este momentul în care Maria îi dă fiicei sale scrisoarea…

Iar fragmentul cel mai plin de emoție din scrisoarea lui Naum către Mădălina este acesta:

“Nu există cuvinte pe lumea asta care să descrie dragostea mea pentru tine, și dacă ar exista, ar provoca lacrimi numai existența lor. Te iubesc. Mai mult decât viața mea, mai mult decât orice pe această lume. Tu ești rațiunea mea de a trăi, te iubesc mai mult decât însuși noțiunea de iubire.”

Eu sunt ferm convinsă că Naum o iubește cu adevărat pe Mădălina!

După citirea acestei scrisori emoționante, fata realizează că îl iubește și acum, în ciuda faptului că e măritată cu Sorin. Întotdeauna l-a iubit.

Oare, dacă ar fi citit scrisoarea aceasta cu doisprezece ani în urmă, s-ar fi schimbat ceva? Mă îndoiesc… era prea înverșunată contra lui. Va schimba ceva în prezent? Să sperăm că da!

Pe de altă parte este Sorin… Un Sorin care mi-a arătat că am avut dreptate să cred că nu și-a meritat locul lângă Mădălina la finalul volumului doi…

O înșeală pe Mădălina cu una din asistentele de la camera de gardă… si asta nu-i nimic; tot spitalul știe, doar soția nu…

Ce nu înțeleg eu este de ce nu pune un punct final acestei relații? Fiind încă îndrăgostită de Naum, mi se pare că această căsătorie este de fațadă, conviețuirea dintre doi prieteni… Nu pot înțelege așa ceva. Pur și simplu se complace în această situație. De ce?  Nu știu. În privința aceasta nu reușesc să o înțeleg absolut deloc, nu sunt de acord cu ea sub nici o formă.

“– Nu pot să cred. Maaamă, ce ai trântit-o. Și acum ce o să faci? O să divorțezi?

— Nu, Doamne ferește. De ce să divorțez? Eu nu știu nimic. Am văzut eu ceva? Nu am văzut nimic. Dar, spune-mi te rog, tu de când știi?

— De trei ani, știu eu și tot spitalul.”

Sincer, cum poți să te prefaci că nu știi? Cum să vrei să rămâi cu el când tu iubești pe altul? De ce?

Uimitor este faptul că, deși o ironizează pe Angela – amanta lui Sorin, nu simte nici cel mai mic strop de gelozie. De parcă cel implicat nu ar fi soțul ei ci o cunoștință oarecare…

Nici nu pleacă bine soțul în Germania, că Mădălina reînnoadă relația cu Naum…

“… în timp ce se îndrepta spre el îi venea să cânte. Era atât de fericită că o să fie iarăși în brațele bărbatului iubit încât simțea că plutește. Drumul până la el i se păru fantastic de lung.”

Cu Naum merge din nou pe malul mării de pe Toria, tot alături de el călătorește în trecut, la șatra de țigani.

Magia și misticismul îmbinate cu atâta măiestrie în carte, vraja creată cu ajutorul peniței și imaginației, elementul fantastic foarte bine pus în evidență în carte, toate acestea sunt punctul forte al cărții. Aici, cititorul este complet prins în pânza țesută de Nicoleta Tudor, este efectiv captivat de călătoriile celor doi, de ceea ce află despre țigani și credințele lor, precum și despre Toria și străbuni.

O carte alertă, plină de acțiune, bine scrisă, care nu îți dă posibilitatea să te plictisești, nici să o lași din mână – chiar dacă nu ești de acord cu faptele și deciziile personajelor….

Sunt porniți într-o luptă contra cronometru pentru salvarea Toriei, Mădălina ajutându-l pe Naum cu tot ceea ce poate. În tot acest timp, trăind o frumoasă poveste de iubire care mie mi-a încântat sufletul.

Dacă reușesc sau nu să salveze Toria, este o altă poveste pe care vă las să o descoperiți voi.

În ce privește deciziile Mădălinei, eu una am rămas dezamăgită, mă așteptam la cu totul altceva. Cu toate acestea, vă asigur că veți avea parte de o lectură incitantă, plină de adrenalină și suspans, cu o poveste de dragoste frumoasă.

Cu speranța că va mai urma și un volum patru… felicitări pentru această carte care mi-a dat ceva de gândit.

Mulțumesc Nicoleta Tudor pentru cartea oferită spre recenzie.

P.S. Aș ruga editura să acorde ceva mai multă atenție corectării manuscrisului înainte de publicare.

Nota mea pentru carte este 9.

Te iubesc!

Te iubesc precum iubește soarele florile, asemeni unei femei care și-a întâlnit adevărata dragoste.

Pentru mine ești soarele apărut după furtună, ești tot ceea ce mi-am putut dori vreodată. De ce te pot iubi atât de mult și însemni pentru mine tot ceea ce însemni?

Dragostea ta este pentru mine tot ceea ce poate simți un om în culmea fericirii. Te simt aproape de mine, așa cum este lipit un timbru de scrisoare… sufletul tău este mereu lângă al meu.

Ești iubirea vieții mele, ești însăși fericirea pură. Inima mea bate numai pentru tine. Și aș vrea să-ți spun că te iubesc… Te iubesc cum iubește frunza copacul din care face parte, cum iubește un suflet rătăcit trupul pe care l-a părăsit și nu-l mai găsește…

Aș vrea să mă transform într-un spirit și să pot veni la tine în fiecare seară, să te strâng la pieptul meu ca să simți și tu focul din inima mea, dorul ce mă arde, să realizezi cât de mult te pot iubi.

Să știi că pentru tine aș face orice, mi-aș da și viața. Să te știu bine….

Mi-e dor de tine, dragostea mea, de ochii tăi frumoși ce strălucesc de fericire și bucurie și de buzele tale senzuale, care mai totdeauna afișează câte un zâmbet ușor ironic; dar care în străfunduri sunt foarte greu de cucerit.

Te iubesc mai mult, oh, cu mult mai mult decât te-am iubit ieri! Și cu mult mai puțin decât te voi iubi în viitor… În fiecare clipă realizez că te iubesc din ce în ce mai mult!

Te iubesc… nu pentru acum, nici pentru cândva, ci pentru atunci când vom fi siguri de noi, de ceea ce trăim și simțim, de ceea ce ne dorim unul de la celălalt!

Te iubesc! Te iubesc semnifică o lume-ntreagă!

Vreau

În zilele reci, negre, amare, aș vrea s-apari din cețurile grele. Să-mi spui încet în miez de noapte că totu-i bun, frumos și blând. Te vreau aproape, lângă mine, să-mi fii la bine și la greu. Să mă ajuți să-mi fie bine atunci când îmi e greu.

Nu cred că îți cer multe, dacă te vreau alături. De-a pururi. Mereu. Aș vrea să spui că mă iubești așa – ca prima dată – când tu pe mine m-ai văzut între lumini și umbre.

Vreau acum, în miez de noapte, să fiu cu tine-n depărtări, să stăm în căldura focului ce ne cuprinde pe amândoi. Sper că voi putea să-ți spun tot ceea ce îmi stă pe suflet, cuvinte din inima mea.

Poate fi posibil oare să mă vrei? Pe mine? Acum? Dintre toate aceste vise, la care ai răspuns acum?

Vreau să-ți pot spune, în lumina caldă a focului târziu, că țin la tine cum am ținut întotdeauna.

Îmi este dor de tine…

Și-mi va fi mereu!