Tag Archive | Andreea Blându; Sclipind la ultimul vagon; editura Librex Publishing; Nidia; Eric; dragoste; psihologie; filozofie; cunoaștere; iubire; regrete; decizii

Sclipind la ultimul vagon de Andreea Blându

Titlul: Sclipind la ultimul vagon

Autoare: Andreea Blându

Editura: Librex Publishing

Anul apariției: 2016

Număr de pagini: 236

” Mai mult decât un roman de dragoste, Sclipind la ultimul vagon este o poveste sfâșietoare, intens psihologică, având în vedere introspecțiile și adevărurile atribuite personajelor.

Sunt explorate sentimente, fapte și atitudini care depășesc granițele rațiunii.

Iubirea devine un sentiment imprevizibil care reunește contradicții ce depășesc orice barieră.

El, bărbatul cuceritor, aflat între două lumi ale iubirii, dar mai presus de toate, fixat în egoismul iubirii de sine, se va complăcea, totuși, în iubirea domestică.

Cealaltă, ideală, va rămâne un vis…

Ea, adolescenta romantică, exuberantă, își trăiește sfâșietor, la maximum, prima iubire, paralel cu sentimentul apăsător că acela pe care îl iubește nemărginit, este el însuși mărginit într-o căsătorie.”

“A iubi înseamnă a suferi.

Și cum mulți fug de suferință,

puțini știu să iubească.”

— Emil Cioran

Un citat interesant deși nu lipsit de pesimism, după părerea mea. Nu este neapărat nevoie să suferi pentru a fi cu adevărat fericit.

O autoare tânără, care a scris această carte la doar 18 ani, demonstrând o fină cunoaștere a tipologiilor umane, a psihicului uman și o atentă viziune asupra vieții și fatalității acesteia.

Un stil simplu și sensibil, plin de emoție și energie în același timp, “Sclipind la ultimul vagon” reprezintă șansele cărora le-ai permis să treacă pe lângă tine, șanse de care nu ai știut să profiți sau învățămintele și concluziile trase la finalul unei experiențe care te formează ca om, te trezește.

“Singură în ploaie… singur în întuneric și totuși … rămânem cu gândul la clipa în care strălucirea stelelor și magia picăturilor de ploaie vor face parte din același decor.

Păstrează-mă în gând… dar ai grijă cum și cât…pentru că … e posibil să-mi doresc să rămân acolo pentru totdeauna.”

Acțiunea romanului debutează la Timișoara, într-o zi plină de nori aducători de ploaie, unde facem cunoștință cu Eric:

” Nu simte frigul, deși aerul rece îi pătrunde în piele, în sânge, înfiorându-i inima.”

Este un om împovărat de gânduri, bântuit de regrete…

“… dacă timpul vrea să se oprească, e liber să o facă. Oricum niciodată nu va mai ține pasul cu el.”

Pleacă subit spre gară de unde ia trenul spre Brașov, o călătorie neplanificată, o plimbare pe Străduța amintirilor…

“E ca și cum astăzi trecutul s-ar fi întors în viața lui, ca să îi înfățișeze ironic, ca într-o oglindă, contururile existenței lui de atunci, de acum; schimbarea la care l-a supus, în ultima vreme, această inexplicabilă forță, pe care cu toții o numim viață… Dar nu trecutul e cel care se întoarce, oamenii sunt cei care nu îl pot smulge definitiv, și îi caută neîncetat urmele, atunci când amintirea acestuia e prea profundă ca să mai fie îngropată.”

De aici, asistăm la un salt în timp, nu înainte ci  înapoi, în urmă cu trei ani, când Eric o cunoaște pe Nidia… Amintirile acestea prețioase pe care destinul i le-a servit drept lecție de viață.

O întâlnire ușor amuzantă, ușor ironică, o întâlnire în care Eric o tratează ca pe un copil…

Întrebată fiind de ce îi place să recitească o carte, Nidia dă un răspuns cu care cititoarea din mine este perfect de acord:

“– De fiecare dată descoperi alte detalii, alte semnificații, care îți induc alte stări, alte sentimente. Plus că o carte poate fi percepută diferit, la vârste diferite.”

Eric este pur și simplu captivat de tânără, într-un mod în care nu a mai fost captivat de nimic altceva. Nidia, este și ea impresionată de bărbatul care o privea atent, de parcă încerca să-i descopere cele mai ascunse cotloane ale sufletului…

“Pentru că ceea ce este mai bun în viața noastră se obține numai cu prețul unei dureri existențiale…”

Sunt cuvintele lui Eric scrise într-o agendă, la acea primă întâlnire a lor.

O carte a cunoașterii, a readucerilor aminte, cu un puternic iz psihologic. Eu aș spune chiar cartea regretelor târzii sau cartea cunoașterii de sine și a altora, de prețuire a unei persoane atunci când este prea târziu. În viață trebuie să trăiești cu curaj, să nu amâni niciodată pe mai târziu. Acel “mai târziu” poate deveni într-o fracțiune de secundă…prea târziu.

La momentul în care s-au cunoscut cei doi, nici unul dintre ei nu era pregătit pentru impactul pe care întâlnirea lor l-a avut asupra fiecăruia dintre ei. A constituit momentul de cotitură al vieții lor, clipa conștientizării de sine, frântura de timp în care au văzut viața cu alți ochi.

“Nidia dovedea de cele mai multe ori un echilibru interior indestructibil… puțini reușeau să descifreze ce se află în spatele cuvintelor ei, rostite de multe ori cu dublu înțeles. Puțini erau cei care știau să îi citească în privire adevăratele gânduri.”

O carte de o sensibilitate aparte, o cunoaștere a firii omului în profunzime. Cartea “Sclipind la ultimul vagon” poate fi considerată un imn în memoria persoanei care a avut o influență notabilă în viața fiecăruia…în cazul de față o odă închinată persoanei iubite, chiar iubirii! În același timp este cartea regretelor târzii, prea târzii în opinia mea; și a învățăturilor trase din această întâmplare pe care nu o poate uita, memorabilă…

Ca cititor, de la primele rânduri nu o mai poți lăsa din mână. Îți dorești să îi descoperi atât pe Nidia cât și pe Eric; să dezlegi tainele și hotărârile lor și să înțelegi de unde provin regretele.

Fiecare personaj al cărții este atât de bine descris încât îl poți vizualiza, ceea ce este un atu. Dar, în această carte, toți au câte ceva de ascuns. Adevărurile ies la iveală pe măsură ce povestea se desfășoară, cititorul fiind efectiv prins în acest hățiș de adevăruri spuse pe jumătate, de minciuni ce ies cu timpul la iveală.

Surpriza cea mare nu a constituit-o faptul că mi-a plăcut cartea, ci că a fost scrisă de o fată care abia ce devenise majoră. A dat dovadă de o profunzime aparte în cunoașterea sufletului unui om și a știut să transmită cititorului atât bucuria cât și tristețea și suferința iubirii.

“Eric, la cei treizeci de ani ai săi, nu resimțea diferența de vârstă dintre el și Nidia, iar acest aspect i se părea fascinant.”

Tocmai aceste gânduri ale lui Eric arată maturitatea mentală a Nidiei, care, impresionează. Pe de altă parte, nu îl înțeleg pe Eric, care a preferat să se despartă de Nidia decât să lupte pentru iubirea lor. Iar scuza “pentru binele ei” nu ține.

“Mi-e dor de puterea cu care reușeam să fiu bine, mi-e dor de optimismul și inocența care mă caracteriza. Totul părea simplu, pe atunci nu știam ce înseamnă … imposibil. Îmi lipsesc anii care au trecut și pe care nu îi voi mai recupera niciodată. Mă întreb în ce moment am început să văd lumea cu alți ochi… Când a trecut timpul? Când m-am schimbat atât de mult?”

Odată cu maturizarea, cu trecerea de la etapa copilăriei la cea a vieții de adult. Odată cu pierderea iluziei cum că ești atotputernică și că nimic rău nu ți se poate întâmpla!

Destinul se hotărăște să le pună piedici. Poate tocmai pentru a îi vedea luptând pentru ceea ce își doresc cu adevărat.

Tatonări, dansul plin de emoție a două persoane ce sunt atrase una de cealaltă și care încearcă să se descopere; toate acestea ne sunt redate în carte. Deși nu toate le sunt favorabile, iar unele decizii pe care le iau cei doi își îndurerează partenerul, nu te poți abține să nu speri că soarta le va da șansa să găsească fericirea.

Cum se va încheia povestea celor doi? Vor rămâne sau nu împreună?

Citiți cartea! Multe alte surprize vă așteaptă.

“Te iubesc… mai mult decât ți-am arătat.”

Nota mea pentru carte este 10, cu toate că încă mă întreb de ce autoarea nu a ales un final fericit?

Advertisements