Amalgam….

Deși noaptea vine ușor, îmi pare că aud cum strigă trandafirii înfloriți după tăiere….a jale și a dor!

De ce? De ce așteptăm să se întâmple ceva? De ce nu facem nimic pentru ca acest lucru să devină posibil?

Deoarece ne-am învățat să ni se dea! Să ni se pună la dispoziție! Fără a da și noi la rândul nostru ceva în schimb!

Pe măsură ce noaptea se lasă, trandafirii își spun povestea tristă…folosiți pentru bucuria altora,  uciși pentru un zâmbet pe chipul unei fete, sacrificați pe altarul iubirii…

Dar la ei cine se gândește? Grădinarul când îi sădește și are grija lor…vânzătorul la florărie, care nu vrea să-i vadă ofiliți… Cine?

Dar îi ascultă și pe ei cineva cu adevărat? Jalea, dorul lor, mireama și aroma care-ți umple simțurile și te atrage spre ei… culoarea care este intensă și vibrantă, sau pală și gingașă…

Puternici și rezistenți, avem ce învăța de la ei! Să facem față greutăților! Să avem puterea de a rezista probelor la care ne supune viața… Că doar ei reușesc, nu? Și sunt doar niște simpli trandafiri!

Nu chiar atât de simpli, dar totuși…

Trandafirul și omul merg de multe ori cam pe același drum. Duc spre aceeași realizare! Dar, doar în beneficiul omului.

Cu un trandafir aduci un zâmbet pe un chip trist; cu un trandafir cucerești o inimă sau aduci o mulțumire! Un vis devine realitate!

Pentru un moment efemer … sau pentru o eternitate…