Vocea lui Archer de Mia Sheridan

Titlul original: Archer’s voice

Autoare: Mia Sheridan

Editura: Epica Publishing House

Anul apariției: 2017

Traducerea: Adina Pintea

Număr de pagini: 414

“— Vreau să pot să te iubesc mai mult decât îmi este teamă că te pierd, și nu știu cum să fac asta. Învață-mă, Bree! Te rog, învață-mă!

Dumnezeule, Archer. Cum să înveți un bărbat care a pierdut tot să nu se teamă că va pierde totul din nou?”

Există, oare, răni pe care iubirea să nu le poată vindeca?

“Bree Prescot sosește într-o mică localitate de provincie cu speranța că aici va fi locul unde își va găsi liniștea sufletească pe care o caută cu disperare, după un moment traumatizant petrecut într-o noapte cumplită, când tatăl ei a fost ucis. În timp ce se instalează în noua ei locuință, soarta i-l scoate în cale pe Archer Hale, un tânăr singuratic și misterios, care ascunde în sufletul său o suferință profundă. Este un om fără voce și discret, care, pentru toți locuitorii orașului, în afară de Bree, trece neobservat.

Vocea lui Archer este despre întâlnirea dintre o fată blocată în amintirea unei nopți terifiante și a unui bărbat pentru care iubirea reprezintă cheia vindecării și libertății lui. Este povestea unui tânăr care trăiește cu o rană îngrozitoare și a unei fete care îl va ajuta să-și găsească ~vocea~. E un roman emoționant și captivant despre suferință, destin și puterea tămăduitoare a dragostei.”

Mia Sheridan este una dintre cele mai bine vândute autoare de literatură romance din lume. Cărțile ei se află pe listele de bestselleruri ale multor publicații, dintre care amintim: New York Times, USA Today și Wall Street Journal. Pasiunea ei este să țeasă povești de dragoste despre oameni care sunt destinați unii altora.

Locuiește în Statele Unite ale Americii, Ohio, Cincinnati, împreună cu soțul ei. Au patru copii aici pe pământ și unul în ceruri.

Cartea debutează cu legenda lui Chiron – vestitul centaur care a fost rănit din greșeală de Hercule….

După ce citim această legendă deosebită, facem cunoștință cu personajul nostru principal: Archer – la vârsta de șapte ani. Un copil energic și vorbăreț, trist că tatăl îi bate mama, fericit când îl vede pe unchiul Connor…  și asistă la dezvăluirea unui adevăr șocant: mama lui și unchiul Connor se iubeau!! Cu mintea lui de copil, nu înțelege ceea ce se întâmplă. Dar ce copil de șapte ani ar fi înțeles cu adevărat?

“Du-ne departe, cât mai departe. Eu, cu tine și cu Archer. Haide să fim fericiți. Vreau asta. Te vreau pe tine. Doar pe tine te-am dorit întotdeauna.”

O cunoaștem și pe Bree care închiriază o căsuță în localitate.

“Am ieșit din cameră ca să semnez actele pentru ceea ce urma să numesc de acum înainte, cel puțin pentru o bucată de vreme, casa mea, sperând totuși că acela avea să fie locul în care puteam să mai găsesc puțină liniște.”

O tânără veselă, cu o mare tristețe în suflet. Tristețe care o obosește psihic, o macină zi după zi.

“… acela fusese ultimul loc în care familia mea fusese cu adevărat fericită și lipsită de griji. Mama a fost diagnosticată cu cancer la sân imediat după ce ne întorseserăm din acea călătorie. A murit șase luni mai târziu.”

Momentul în care îl cunoaște pe Archer este deosebit, are ceva special:

“Căutătura lui era una profundă, cu irizații de culoarea coniacului și umbrită de gene lungi, negre. Era frumos.”

O întâlnire de pomină din multe puncte de vedere, dar vă las pe voi să le descoperiți.

Bree are atacuri de panică ce o cuprind brusc, un fel de coșmaruri trăite cu ochii deschiși, retrăite – mai bine spus; ce o lasă sfârșită și înfricoșată. Experiențele din trecut efectiv îi macină sufletul…

”O să fiu bine. Știam asta, dar mereu aveam nevoie de puțin timp ca să scap de sentimentul că eram din nou acolo, în acel loc, în acel moment de suferință și teroare de neînchipuit, pentru ca apoi să mai treacă poate alte câteva ore până să mă părăsească și tristețea, dar nu de tot.”

Reușește să se angajeze în micuțul orășel și-n același timp, află și unele detalii despre Archer.

Lumea crede că este surd și de aceea nu vorbește. Bree realizează că tânărul este și el un tânăr lovit crunt de soartă. Când era mic a avut un accident în care i-au murit părinții și unchiul, iar el și-a pierdut vocea…

Până acum, pot spune că această carte mi-a trezit interesul, mi-a stârnit curiozitatea. Îmi place cum scrie autoarea, iar povestea se anunță a fi una de excepție.

Ca să nu mai spun nimic despre Archer și Bree, care sunt două personaje puternice, luptătoare, care zi de zi încearcă să facă față problemelor. Caractere puternice, duri în anumite privințe amândoi, nu au cum să nu te intrige și să nu te cucerească pe măsură ce-i cunoști și le descoperi toate secretele!

“Din nefericire, îmi lăsasem e-readerul acasă, în Cincinnati, așa că m-am întors la cărțile în format fizic. Aproape că uitasem cât de mult îmi lipsise mirosul de pagină tipărită și felul în care mă simțeam când țineam o carte în mână.”

Se pare că eu și Bree avem ceva important în comun: cititul! Deci, implicit, cărțile!

La 14 ani, întâlnim un Archer timid, care se simte vinovat de toată tragedia care a avut loc în urmă cu 7 ani, închis în el – și nu doar din cauza faptului că nu putea vorbi. Travis, vărul său ceva mai mare, reușește să-l facă și mai închis în el, când râde de el în fața unui grup de tineri… Travis fiind băiatul unchiului Connor…

“— Nu cred că cineva a încercat vreodată cu adevărat să vorbească cu el, am spus, ridicând din umeri. Nu e nimic în neregulă cu el, totuși, poate doar faptul că nu se pricepe să se poarte cu oamenii și că nu vorbește, am adăugat privind peste umărul ei, imaginându-mi-l pe Archer. Și câteva aspecte legate de stilul de a se îmbrăca, am rânjit.”

Cât de aproape de adevăr sunt vorbele lui Bree!

Îmi place personajul pe care a reușit Mia Sheridan să-l pună în centrul cărții. Un bărbat puternic, care, în ciuda infirmității sale, reușește să ia viața-n piept fără a-i păsa ce spun ceilalți. Cel puțin la suprafață! Cu cât începi să-l cunoști mai bine, cu atât mai mult vei fi uimită!

La început, Bree fluctuează între Archer și Travis, neștiind exact de care dintre cei doi este atrasă… În mod normal ar fi Travis, dacă ne luăm după ceea ce i-a plăcut în trecut. Dar… ce simte cu adevărat pentru Archer?

“Ea ducea în suflet povara vinei că nu se luptase atunci când credea că ar fi trebuit să o facă, în timp ce eu eram marcat de urmele a ceea ce se întâmplă atunci când te lupți. Amândoi reacționaserăm diferit într-un moment teribil și totuși amândoi sufeream încă. Poate că, atunci când vine vorba despre durere și despre cum se învinovățește fiecare, lucrurile nu pot fi privite în bine sau rău, alb și negru, ci în nenumărate nuanțe de gri.”

Ușor ușor, odată cu fiecare pagină parcursă, asistăm la dansul cunoașterii, la momentele în care își pun sufletul pe tavă, fiecare scoțând la iveală toată durerea și suferința, precum și iubirea imensă pe care o au de oferit.

O poveste care efectiv te cucerește pe măsură ce îi pătrunzi tainele și îi descoperi toate secretele. O poveste care te impresionează până la lacrimi și pe care nu o vei putea da uitării.

“— E o povară mare, Bree. Să simți că dacă părăsești o persoană, viața ei se va preface în praf. La asta mă gândeam stând aici. Că aș putea ajunge o povară pentru tine și câtă presiune ai putea simți doar pentru că mă iubești.”

Vorbele acestea, spuse de Archer lui Bree, reflectă în realitate nesiguranța lui în propria persoană. Pe de o parte îl înțeleg. Este și normal! Un tânăr care a stat izolat de lume încă de când era un puști…

Deși Bree are o influență benefică asupra lui, Archer încă trebuie să își pună în ordine anumite lucruri și să ia anumite decizii în ceea ce îl privește pe el, dar și pe Bree și viitorul lor împreună.

Pe de altă parte, personajul care mi-a displăcut profund încă de la început, iar până la sfârșit a reușit să mă facă să o urăsc din tot sufletul, a fost mama lui Travis, mătușa lui Archer… Vă las pe voi să descoperiți de ce.

Travis, în schimb, a avut o schimbare la 180 de grade… de la un mare nemernic răutăcios, la un tip super de treabă. Bravo Travis!

“~Doar tu, întotdeauna vei fi tu~.

Iar dragostea ei alunecă în liniște în jurul meu, ținându-mă strâns, dându-mi sprijin, reamintindu-mi că, dintre toate, cuvintele pe care le rostim cel mai tare sunt cele pe care le trăim.”

O carte care ne arată, cu adevărat, ce este bunătatea, ce înseamnă cu adevărat iubirea! O lecție de viață pe care ne-a predat-o Mia Sheridan într-un mod absolut uluitor.

Nota mea pentru carte este 10!